Sfântul Cuvios Marcel, grabnicul ajutător al săracilor și tămăduitor al bolnavilor

”Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Marcel, duhul tău” (Tropar) 

   Cuviosul Marcel era din Apamia, oraş în cea de a doua Sirie, dintr-un neam cinstit şi vestit. Rămânând orfan de mic, s-a dus în Antiohia cea mare pentru învăţătura filosofiei, însă degrabă deprinzând toate cele ale filosofiei a tins spre înţelepciunea cea duhovnicească. Tocmai de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulţime de bărbaţi desăvârşiţi în faptele cele bune. Așadar, ieşind din Antiohia, a împărţit săracilor mai întâi toată moştenirea ce o avea de la părinţi în Apamia. Apoi, trecând cu vederea toate cele lumeşti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecând lângă un iubitor de Dumnezeu, se povăţuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atâta desăvârşire, încât prin uşile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.

   Vieţuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, îşi agonisise cele de trebuinţă trupului său din osteneala mâinilor sale, căci ştia să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărţilor, pentru care luând preţul, numai cât îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărţea săracilor. Astfel au fost începuturile vieţii lui, celei cu fapte bune.

Darul tămăduirilor

   Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ştefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încât nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pântecele şi spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se şi fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească şi sufletească, învăţându-l mai întâi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toţi deopotrivă se îngrijeşte; şi aşa îndreptând sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii şi trupul.

   Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, având pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindecă cu tot meşteşugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic şi fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credinţă şi, după ce a cunoscut credinţa lui cea rătăcită, a zis: "Cu neputinţă este a dobândi tămăduire, de nu se va lepăda mai întâi de păgânătatea sa şi să primească credinţa cea creştinească". Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobândi tămăduire, îndată se va face creştin. Fiind rugat bătrânul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea şi îndată cel tămăduit s-a adăugat către creştineasca mărturisire. Dar netrecând patru zile, iudeul acela s-a întors iarăşi la păgânătatea sa, precum se zice: "Câinele s-a întors iarăşi la urmă sa". Dar i s-a întors şi boala cea dintâi, că precum tămăduirea a urmat credinţei, aşa şi depărtării lui de credinţă, a urmat boala cea dintâi. Apoi a fost nevoie, chiar şi nevrând, să vină iarăşi la Sfântul Marcel şi să se lepede de păgânătate, spre a primi dreapta credinţă. Şi plecând spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobândit iarăşi tămăduire. După câteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său şi l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăşi fără de ruşine la cuvios şi aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: "Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgeşti. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduieşte şi nu poţi, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăţia inimii tale, cu buzele cinstindu-L şi cu inima stând departe; cu cuvântul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcându-te la credinţa ta cea veche. Deci lepădă toată înşelăciunea şi vicleşugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul şi îndată te vei tămădui. Iar ticălosul şi nebunul evreu a răspuns sfântului: "Orice mi s-ar întâmpla voi răbda şi credinţa mea părintească niciodată nu o voi lăsa!". Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dânsul tăcând. Deci, iudeul, ducându-se puţin de la locaşul sfântului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale şi a doua zi a murit cu trupul şi cu sufletul. Înştiinţându-se despre aceasta fericitul părinte, a plâns cu amar şi a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.

    O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea şi nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moaşele care-i slujeau la naştere. Deznădăjduindu-se cu toţii, femeia era gata să moară, că nu vorbea şi nici nu simţea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergând la Cuviosul şi udând cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugându-se Cuviosul şi binecuvântând o pâine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcându-se, îndată femeia a născut pruncul şi a scăpat de dureri. Venindu-şi în simţire, întreba: "Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porţile morţii?" Întrebând-o când şi ce fel avea faţa acela de care vorbeşte, a spus chipul şi asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat şi toţi au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei şi a izbăvit-o de moarte. Atât era de îmbunătăţit acest fericit părinte şi viaţa lui asemenea cu a îngerilor, încât şi sfinţii îngeri vieţuiau împreună cu dânsul, pentru curăţenia şi sfinţenia lui.

Sfârșitul Cuviosului

   Şaizeci de ani săvârşind cuviosul în nevoinţele monahiceşti, s-a apropiat de fericitul său sfârşit, petrecând toate zilele vieţii sale cu plăcere de Dumnezeu. Şi s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credinţă şi nădejde neîndoită spre Dumnezeu, şi mucenicilor prin omorârea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu şi în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blândeţe, lui Petre Apostolul în râvna, lui Ioan întru feciorie şi în ştiinţă şi tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor şi râu al facerilor de bine cele cu minune.

    Zăcând pe patul durerii, plângea mulţimea fraţilor, înconjurându-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecând cu vederea toate cele lumeşti, venise la viaţa monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decât alţii. Acela, plângând, ruga pe sfânt că să nu-l lase singur fără de cârmă în marea acestei vieţi, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia şi pe el. Iar cuviosul, căutând spre dânsul, a zis: "Îndrăzneşte, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine". Şi s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii şi fraţii, precum şi arhiereii şi boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze şi să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dând fiecăruia învăţătura ce se cădea şi multe vorbind spre folosul sufletului şi pentru viaţa cea veşnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dânsul, zicând că vrea să doarmă puţin. Depărtându-se toţi, a adormit cu somnul cel fericit şi cu odihna cea veşnică, dându-şi sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuşi a zidit-o.

Sursa: Doxologia

Sursa: Glasul Cetății